MIHUTA vs. ROMANIA – Nemotivand suficient hotararile de respingere a cererilor de punere in libertate si neluand in considerare posibilitatea adoptarii unor masuri alternative, instantele nu au oferit motive „rezonabile si suficiente” pentru a justifica necesitatea mentinerii reclamantului in arest (Inlcalcarea Art. 5.3). Recursurile impotriva deciziilor de mentinere a masurii arestarii preventive dupa trimiterea in judecata, neconforme cu cerintele Art. 5.4

In cauza Nicusor Mihuta contra Romaniei, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat incalcarea Art. 5.3 si Art. 5.4 din Conventie.

Curtea a stabilit ca instantele nationale (Judecatoria Deva si Tribunalul Hunedoara) nu au oferit motive „rezonabile si suficiente” pentru a justifica necesitatea mentinerii in arest preventiv a reclamantului, nemotivand suficient solutiile de respingere a cererilor de punere in libertate si neluand in considerare posibilitatea adoptarii unor masuri alternative.

Sub aspectul incalcarii Art. 5.4 din Conventie, Curtea a apreciat ca, dupa trimiterea in judecata a reclamantului, hotararile de mentinere in stare de arest preventiv fie nu au fost suficient motivate, fie au fost lipsite de orice motivare, aspect incompatibil cu cerintele unui control judiciar efectiv al legalitatii masurii arestarii preventive.

>>Hotararea CEDO in cauza Nicusor Mihuta contra Romaniei (cererea nr. 13275/03; Sectia a III-a, 31 martie 2009)

Extras din hotarare:

"I. Asupra pretinsei incalcari a Art. 5.3 din Conventie

a) Perioada care trebuie luata in considerare

23. Curtea reaminteste ca perioada acoperita de Art. 5.1 lit. c) din Conventie se incheie in general la data la care se statueaza asupra temeiniciei acuzatiei aduse impotriva partii interesate, chiar daca acest lucru ar avea loc numai in prima instanta (Kudla vs. Polonia, Marea Camera, nr. 30210/96, par. 104, CEDO 2000-XI; Lavents vs. Letonia, nr. 58442/00, par. 66, 28 noiembrie 2002). In ceea ce priveste perioada care trebuie luata in considerare din perspectiva Art. 5.3 din Conventie, Curtea reaminteste ca ea este aceeasi ca si pentru Art. 5.1 lit. c) (Svipsta vs. Letonia, nr. 66820/01, par. 107, CEDO 2006-III, extrase).

24. Curtea constata inca de la inceput ca, in cauza de fata, perioada vizata de Art. 5.3 a inceput la data de 19 martie 2002, data arestarii reclamantului. In ceea ce priveste durata arestarii preventive, ea s-a incheiat odata cu sentinta de condamnare pronuntata de Judecatoria Deva la data de 10 februarie 2003. Aceasta perioada a durat, prin urmare, 10 luni, 3 saptamani si o zi. Curtea considera ca aceasta durata este suficient de lunga pentru a putea ridica probleme din perspectiva Art. 5.3 (Sarban vs. Moldova, nr. 3456/05, par. 8-24, 4 octombrie 2005; Castravet vs. Moldova, nr. 23393/05, par. 7-14, 13 martie 2007).

b) Justificarea arestarii preventive

25. Curtea face trimitere la principiile fundamentale care se desprind din jurisprudenta sa si care determina caracterul rezonabil al arestarii, in sensul Art. 5.3 din Conventie (vezi, de exemplu, Labita vs. Italia, Marea Camera, nr. 26.772/95, par. 152, CEDO 2000-IV, Calmanovici vs. Romania, nr. 42250/02, par. 90-94, 1 iulie 2008, si jurisprudenta citata in acestea).

26. Curtea reaminteste si ca Art. 5.3 din Conventie impune necesitatea ca orice perioada de arest preventiv, indiferent cat de scurta ar fi ea, sa fie justificata intr-un mod convingator de catre autoritati (vezi Shishkov vs. Bulgaria, nr. 38822/97, par. 66, CEDO 2003-I; Belchev vs. Bulgaria, nr. 39270/98, par. 82, 8 aprilie 2004; Sarban, mentionata mai sus, par. 97). O hotarare motivata convinge partile cu privire la faptul ca argumentele lor au fost avute in vedere (Sarban, mentionata mai sus, par. 98).

27. Curtea observa ca instantele nationale au confirmat periodic arestarea preventiva a reclamantului si a unui alt inculpat. Curtea constata, in primul rand, ca, de la 1 iulie pana la 23 septembrie 2002, instantele nationale au prelungit aceasta masura fara a analiza argumentele reclamantului si fara nicio motivare.

28. Curtea observa ca, la aceasta din urma data, judecatoria a justificat arestarea preventiva prin complexitatea cauzei, prin faptul ca punerea in libertate a reclamantului ar fi reprezentat un pericol pentru ordinea publica si prin posibilitatea ca acesta sa influenteze probele ce trebuiau prezentate in cauza. Curtea constata caracterul prea succint si abstract al motivarii acestei hotarari, care s-a limitat la a mentiona anumite criterii prevazute de lege, dar care omitea sa specifice modul in care aceste criterii se aplicau in cazul reclamantului (Calmanovici, mentionata mai sus, par. 97-98).

29. Desigur, necesitatea de a pastra ordinea publica si de a asigura o buna desfasurare a anchetei a fost deja recunoscuta de Curte ca motiv ce poate justifica continuarea unei privari de libertate (Letellier vs. Franta, hotararea din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, p. 19, par. 39; mutatis mutandis, Garycki vs. Polonia, nr. 14348/02, par. 48, 6 februarie 2007). Cu toate acestea, in speta, judecatoria nu a oferit nicio explicatie pentru a justifica cum ar fi putut punerea in libertate a reclamantului sa aiba un impact negativ asupra societatii sau cum ar fi impiedicat ancheta. Mai mult, justificarea detentiei nu se raporta la situatia concreta a fiecareia dintre partile interesate, vizand in mod general persoanele cercetate in cadrul procedurii (Calmanovici, mentionata mai sus, par. 100; mutatis mutandis, Dolgova vs. Rusia, nr. 11886/05, par. 49, 2 martie 2006).

30. Curtea mai constata ca instanta a mentinut arestarea prin formule identice, pentru a nu spune stereotipe, repetand de-a lungul timpului aceleasi criterii, pe baza aceleiasi formule. Or, o astfel de justificare nu este conforma cu cerintele Art. 5.3 din Conventie (Mansur vs. Turcia, hotararea din 8 iunie 1995, seria A nr. 319-B, p. 50, par. 55; Svipsta, mentionata mai sus, par. 109).

31. Pe de alta parte, Curtea reaminteste ca Art. 5.3 din Conventie le impune instantelor nationale, atunci cand sunt confruntate cu necesitatea de a prelungi o masura de arestare preventiva, sa ia in considerare masurile alternative prevazute de legislatia nationala.

Intr-adevar, articolul citat mai sus garanteaza nu numai 'dreptul de a fi judecat intr-un termen rezonabil', ci prevede si ca punerea in libertate poate fi subordonata unei garantii ce asigura prezentarea partii interesate la termenul de judecata (Jablonski vs. Polonia, nr. 33492/96, par. 83, 21 decembrie 2000; Patsouria vs. Georgia, nr. 30779/04, par. 75-76, 6 noiembrie 2007). Or, in cauza de fata, instantele nationale, desi sesizate cu o astfel de cerere, nu au precizat motivele pentru care o astfel de masura alternativa nu ar fi fost pertinenta.

32. Avand in vedere considerentele de mai sus, Curtea apreciaza ca, nemotivand suficient respingerile cererilor de punere in libertate ale reclamantului si neluand in considerare posibilitatea luarii unor masuri alternative, autoritatile nu au oferit motive 'rezonabile si suficiente' pentru a justifica necesitatea de a-l mentine in arest preventiv pe perioada in discutie. De aceea, Curtea apreciaza ca nu mai este necesar sa se stabileasca in ce masura autoritatile competente au contribuit cu o 'diligenta speciala' la continuitatea procedurii (Dolgova, mentionata mai sus, par. 50).

Prin urmare, a avut loc incalcarea Art. 5.3 din Conventie.

II. Asupra pretinsei incalcari a Art. 5.4 din Conventie

a) Principii generale stabilite de jurisprudenta Curtii

38. Curtea reaminteste ca Art. 5.4 nu garanteaza niciun drept, ca atare, nici dreptul la un recurs impotriva hotararilor ce dispun sau ce prelungesc o masura de detentie. Cu toate acestea, un stat care se doteaza cu un astfel de sistem trebuie, in principiu, sa le acorde detinutilor aceleasi garantii in apel ca si in prima instanta (Toth vs. Austria, hotararea din 12 decembrie 1991, seria A, nr. 224, p. 23, par. 84). Aceasta cale de atac ii ofera partii interesate garantii suplimentare privind evaluarea necesitatii de a se prelungi arestarea preventiva (Van Thuil vs. Olanda, decizie, nr. 20510/02, 9 decembrie 2004) si trebuie sa duca, in scurt timp, la o hotarare judecatoreasca prin care sa se puna capat arestarii, daca aceasta se dovedeste a fi ilegala (Baranowski vs. Polonia, nr. 28358/95, par. 68, CEDO 2000-III).

39. La fel ca orice alta prevedere a Conventiei si a protocoalelor sale, Art. 5.4 trebuie sa se interpreteze astfel incat drepturile pe care le consacra sa nu fie teoretice si iluzorii, ci concrete si efective (vezi, printre altele, Artico vs. Italia, 13 mai 1980, seria A, nr. 37, pp. 15-16, par. 33; Schoeps vs. Germania, nr. 25116/94, par. 47, CEDO 2001-I).

40. Prima garantie fundamentala care se desprinde in mod natural din Art. 5.4 din Conventie este dreptul de a-ti fi analizata efectiv cererea de catre judecatorul sesizat cu un recurs impotriva unei masuri de detentie. Desigur, aceasta prevedere nu obliga magistratul sa studieze in profunzime fiecare dintre argumentele avansate de recurent. Totusi, garantiile pe care le consacra ar fi golite de sens daca judecatorul ar putea omite sa ia in considerare fapte concrete invocate de detinut si susceptibile sa arunce o umbra de indoiala peste 'legalitatea' privarii de libertate (Nikolova vs. Bulgaria, Marea Camera, nr. 31195/96, par. 61, CEDO 1999-II).

b) Aplicarea principiilor de mai sus in cauza de fata

41. In ceea ce priveste argumentul Guvernului, bazat pe lipsa dreptului de a formula recurs impotriva acestor hotarari, Curtea observa, cu titlu preliminar, ca Guvernul insusi, reluand argumentele Judecatoriei Deva expuse in sentinta sa din data de 23 septembrie 2002, indica faptul ca reclamantului ii era permis sa conteste incheierile de sedinta litigioase odata cu sentinta pronuntata pe fondul cauzei. Prin urmare, sistemul juridic national prevedea un recurs.

42. Curtea mai constata ca prin incheierile de sedinta din 23 septembrie, 21 octombrie, 4 noiembrie si 2 decembrie 2002 s-a mentinut masura arestarii preventive, respingandu-se, in acelasi timp, cererile de eliberare ale reclamantului. Or, analizand chestiuni similare cu cele ale cauzei de fata, Curtea a constatat deja ca incertitudinea jurisprudentiala care caracteriza la data evenimentelor respingerea unei cereri de eliberare nu le putea cauza prejudiciu reclamantilor sub aspectul refuzului dreptului insusi de a formula recurs impotriva incheierilor prin care li se resping cererile de eliberare (vezi Samoila si Cionca vs. Romania, mentionata mai sus, par. 40 si 74).

43. Pe de alta parte, Curtea constata ca, dupa trimiterea in judecata a cauzei, hotararile prin care se dispunea mentinerea reclamantului in arest preventiv nu erau suficient motivate sau erau lipsite de orice motivare (vezi paragrafele 25-34 de mai sus). Aceste hotarari nu puteau asadar sa fie considerate compatibile cu cerintele unui control judiciar efectiv al legalitatii arestarii in cauza.

44. In plus, Curtea observa ca, desi reclamantul a exercitat recursul indicat de judecatorie (vezi paragrafele 9 si 14 de mai sus), tribunalul nu i-a analizat motivele referitoare la nelegalitatea arestarii sale preventive. Or, o astfel de analiza se impunea cu atat mai mult cu cat instanta care a dispus mentinerea masurii nu si-a motivat hotararile si nu a analizat argumentele reclamantului referitoare la lipsa de justificare a unei astfel de masuri (Svipsta, mentionata mai sus, par. 130-134; a contrario, Van Thuil, mentionata mai sus).

45. In continuare, Curtea trebuie sa analizeze daca acest din urma recurs putea duce, pe termen scurt, la o hotarare judecatoreasca prin care sa se puna capat arestarii daca aceasta s-ar fi dovedit nelegala (Baranowski, mentionata mai sus, par. 68). In acest sens, Curtea observa ca recursul impotriva hotararilor in cauza era legat de judecarea pe fond si ca hotararea instantei de apel nu a intervenit decat dupa circa 4 luni si doua saptamani de la incetarea situatiei litigioase, cand reclamantul era detinut dupa condamnare (Konolos vs. Romania, nr. 26600/02, par. 36, 7 februarie 2008).

46. In fine, Curtea ia nota de modificarile legislative aduse Codului de procedura penala de Legea nr. 281/2003, care prevede in mod expres un recurs imediat impotriva unei hotarari ce dispune mentinerea unei masuri preventive dupa trimiterea in judecata a unui acuzat.

47. Avand in vedere cele de mai sus, Curtea constata ca reclamantul nu a beneficiat de un recurs in fata unei instante, in conformitate cu cerintele art. 5.4 din Conventie".

Cititi si:

>>SIMON vs. ROMANIA

>>CIOINEA vs. ROMANIA